Râdeam când mă gândeam la el. Un umor oarecum negru. Amusamentul fiind unul prefacut. Acel zâmbet rebel acum doar o linie grafică a gândurilor mele. Ce perfect. O mulţime de detalii care dacă ar fi aşternute pe hârtie nu ar putea întruchipa perfecţiunea care o poartă cu aerul acela nepasător. Creionul ar fi nedemn să-i schiţeze persoana. Persoană? Zeu. Atunci când depaşeşti acea linie a realităţii şi gaseşti zeiatatea…Realitatea… exact când depaşeşti realitatea şi te descompui, fiecare părticică a corpului tău devine o fărâma de nisip zguduită de zeitate. Ajungi să te târăşti, să te rogi, să ceri îndurare, să plângi lacrimi sărate care iţi ustură pielea deshidratată. Atunci vezi că nu poţi suporta zeiatatea, perfecţiunea. Atunci când îţi apare în cale, lumina, ploaia aerul curat si umed. Te inhaţă în braţele lui, te adună şi te regăseşti în strânsoarea lui sufocantă. Nu mai ai aer. Uiţi să respiri uitându-te la el şi te simţi vie. Viaţa te inundă iar raţiunea nu mai pătrunde prin peretele care te desparte de el. Îi simţi atingerea, a cărui degete străpung şi te sfărâma din nou fără să simţi nicio durere.
Te sărută, muşcând adevărul şi lasă numai partea aceea mică numită vis.
Te trezeşti căutându-l şi nu-l găseşti. Te lupţi cu aerul fierbinde care nu te lasă să respiri şi te apucă de mâini, le sărută până când devin albe ca varul. Te sărută pe creştet, mângâindu-ţi părul, pe obraz până îşi pierde roşeaţa, pe buze până se albesc şi pe ochii până se închid şi adormi din nou.
Te sperii, nu-i acolo. Urli, îl chemi dar nu vine decât când eşti secată de lacrimi şi vocea ţi-a pierit. Vine şi iţi redă glasul ca să-l mai chemi o dată. În coşmaruri iţi apare râzând şi plecând lasându-te singură în mijlocul întunericului furându-ţi şi cea mai mică raza de lumină. Apoi când apare pe cărarea plină de spini te ia în braţe şi te înalţă încă o dată în dorinţa de a rămâne acolo o veşnicie. Dar nu, el pleacă ca să fie dorit şi mai mult. Te lasă în genunghi iar el pleacă cu un zâmbet de satisfacţie pe buzele lui albe. Te priveşte cum te strofoci să-l urmareşti, să-l găseşti, să-l ajungi din urmă, apoi îi auzi râsul. Aştepţi să vină, iar când apare te agăţi fără încetare de el ca de ultima speranţa a existenţei tale. Te mângâie, îţi şopteşte, te absoarbe din priviri…
Apoi pleacă… perfecţiunea visului. Te lasă singură in noapte. Te uiţi în jurul tău aşteptând să vină învăluit de umbre. Dar nu. A plecat de tot. Ţi-a redat roşeaţa în obraz şi a plecat râzând de tine. Acest vis alb a cărui puritate neagră te-a strivit de tot.
